„Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu” (2 Timotei 3:16). Aceasta înseamnă că oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au fost „purtați de Duhul Sfânt” când au scris Biblia (2 Petru 1:21). Inspirația divină se extinde în mod egal și deplin asupra tuturor părților Scripturii — istorice, poetice, doctrinare și profetice — așa cum au fost consemnate în manuscrisele originale. Credem, prin urmare, că întreaga Biblie, formată inițial din șaizeci și șase de cărți, este lipsită de eroare (Ioan 10:35; Matei 5:18). Revelația lui Dumnezeu este completă în aceste șaizeci și șase de cărți; de aceea nu există noi revelații (Efeseni 2:20; Evrei 1:1-2). Biblia este etalonul suprem după care trebuie măsurat orice comportament omenesc și orice convingere religioasă.
Există un singur Dumnezeu viu și adevărat. El este o Persoană inteligentă și spirituală, Creatorul, Răscumpărătorul, Susținătorul și Guvernatorul universului. Sfințenia, cunoașterea, puterea, dragostea, înțelepciunea și îndurarea Lui sunt fără limite. Lui Îi datorăm cea mai mare dragoste, respect și ascultare. Dumnezeu există veșnic în trei Persoane — Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt — unite într-o singură esență, egale în eternitate, natură, atribute și perfecțiune, vrednice de aceeași adorare și supunere.
Dumnezeu Tatăl guvernează universul, toate creațiile Sale și cursul istoriei omenirii potrivit scopului Său final.
El este atotputernic, atotștiutor, plin de dragoste și de înțelepciune supremă.
Dumnezeu este Creatorul întregii omeniri și îi iubește pe toți oamenii, însă este Tată doar pentru cei ce devin copiii Săi prin credința în Isus Hristos (Ioan 1:12). El este Judecătorul drept al universului Său.
Fiul Isus Hristos, a doua Persoană din Sfânta Treime, împărtăşeşte aceeaşi esenţă unică cu Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Duhul Sfânt şi este veşnic. El a venit în lume pentru a-L revela pe Dumnezeu oamenilor, a împlini profeţiile şi a deveni Mântuitorul poporului Său. A fost conceput de Duhul Sfânt şi născut din Fecioara Maria.
Hristos a luat trup omenesc şi Şi-a acoperit slava cu un văl, dar nu şi-a schimbat esenţa dumnezeirii Sale. Şi-a pus deoparte drepturile divine şi nu le-a folosit, însă nu Şi-a pierdut atributele şi autoritatea divină. El este pe deplin Dumnezeu şi pe deplin om, dar fără păcat.
Prin moartea Sa pe cruce, Isus a făcut posibil ca fiecare om să primească iertarea şi eliberarea de plata păcatului. A înviat din morţi şi S-a arătat ucenicilor Săi, dovedind realitatea învierii.
S-a înălţat la cer sub privirile lor şi acum este înălţat, şezând la dreapta lui Dumnezeu, restaurat în slava pe care o avea înainte de Betleem.
Conform promisiunii, Isus Hristos va reveni într-o zi pe pământ, personal şi vizibil, cu putere şi judecată. Morţii vor învia, iar Hristos va judeca pe toţi oamenii, nu după standarde omeneşti, ci după propriile Sale standarde de neprihănire.
Duhul Sfânt este a Treia Persoană a binecuvântatei Treimi. Deși este omniprezent din veșnicie, El a venit să locuiască în lume într-un mod aparte la Cincizecime, potrivit făgăduinței divine.
El locuiește în fiecare credincios și, prin botezul Său, îi unește pe toți în Hristos, într-un singur Trup. Prezența Sa în credincios este izvorul întregii puteri, al închinării și al slujirii.
Duhul Sfânt nu părăsește niciodată Biserica și nici pe cel mai slab dintre credincioși; El rămâne mereu ca să mărturisească despre Hristos. Dorința Lui este să-i preocupe pe credincioși de Persoana Sa, nu de ei înșiși ori de propriile experiențe.
Această locuire specială în lume se va încheia când Hristos Își va lua poporul la Sine.
În epoca de acum, Duhului Sfânt i-au fost încredințate anumite lucrări, pe care fiecare creștin trebuie să le înțeleagă și să-și alinieze viața la ele. El reține răul în lume spre împlinirea voii lui Dumnezeu; convinge lumea de păcat, dreptate și judecată; regenerează credincioșii; locuiește în toți cei mântuiți și îi unge; îi pecetluiește pentru ziua răscumpărării; îi botează pe toți în Trupul lui Hristos; și îi umple continuu cu putere, învățătură și îndrumare pe cei care I se supun pe deplin și devin instrumente ale voii Sale.
Unele daruri — precum vorbirea în „alte limbi” și darul vindecărilor exercitat individual — au fost daruri temporare. Vorbirea miraculoasă în alte limbi nu a fost niciodată un semn obișnuit sau obligatoriu al botezului cu Duhul ori al umplerii cu Duhul.
Duhul Sfânt este sursa puternică prin care fiecare credincios și întreaga Biserică primesc puterea de a-L înălța pe Isus în închinare și laudă, în evanghelizare, în slujire în cadrul Bisericii și, prin Biserică, în lume.
Omul a fost creat prin actul minunat al lui Dumnezeu, după chipul și asemănarea Sa; însă Adam, ca părinte și rădăcină a întregii omeniri, a păcătuit în Grădina Eden și a pierdut neprihănirea inițială și părtășia cu Dumnezeu, aducând astfel moarte spirituală, fărădelegi și păcate.
Această vină originară și natura umană coruptă s-au transmis întregii omeniri, cu excepția lui Isus Hristos.
Fiecare persoană născută în această lume poartă trăsături ale esenței divine, însă toate au fost pervertite și degradate de primul păcat — trupul, mintea, inima și voința.
Întreaga omenire este moartă, oarbă și surdă față de înțelegerea spirituală a lucrurilor lui Dumnezeu. Inima omului este coruptă și stricată, conștiința lui este întunecată, iar voința lui se află în lanțurile naturii păcătoase.
Omul nevregenerat nu dorește să se pocăiască, deși este responsabil să o facă; el nu poate să se pocăiască și să creadă în Domnul Isus Hristos și în mântuirea Sa, nici să săvârșească vreun bine în domeniul spiritual.
Mântuirea este un dar al harului lui Dumnezeu, pe care omul nu-l poate câștiga prin meritele sale (Efeseni 2:8-9; Tit 3:4-5) și pe care nu-l poate pierde (Ioan 3:16; 10:27-29).
Din pricina morții veșnice aduse de păcat, nimeni nu poate intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu este „născut din nou”; nicio reformă morală, oricât de mare, nicio realizare etică, oricât de înaltă, nicio cultură, oricât de rafinată, niciun botez sau alt ritual, oricum ar fi împlinit, nu poate apropia omul nici măcar un pas de cer. Pentru mântuire este necesară o natură cu totul nouă, dată de sus, o viață nouă, primită prin Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Numai cei mântuiți sunt copii ai lui Dumnezeu.
Răscumpărarea noastră a fost înfăptuită exclusiv prin sângele Domnului Isus Hristos, care S-a făcut păcat și blestem pentru noi, murind în locul nostru. Nici pocăința, nici emoția, nici credința singură, nici faptele bune, nici eforturile sincere, nici ținerea rânduielilor vreunei biserici, nici toate bisericile la un loc nu pot adăuga nimic la prețiosul sânge al lui Hristos sau la lucrarea desăvârșită pe care a împlinit-o pentru noi. În El se unesc deplinitatea dumnezeirii și umanitatea desăvârșită, fără păcat.
„Nașterea din nou” a credinciosului se produce numai prin credința în Isus Hristos. Pocăința este parte vitală a credinței, dar singură nu este o condiție independentă pentru mântuire. Nu trebuie adăugate ca condiții separate mărturisirea, botezul, rugăciunea sau slujirea credincioasă.
Când un om nemântuit își pune credința în Isus Hristos, așa cum arată Noul Testament, el trece imediat din moarte spirituală la viață spirituală, din vechea creație în una nouă. Este îndreptățit pe deplin, primit de Tatăl ca și Hristos, iubit ca și Hristos, unit cu El și sigur în El pentru totdeauna.
Deși credinciosul poate crește ulterior în înțelegerea binecuvântărilor sale și în cunoașterea mai deplină a puterii divine printr-o predare tot mai profundă lui Hristos, el posedă toate binecuvântările spirituale încă din momentul mântuirii. El este deplin în Hristos; de aceea, Dumnezeu nu-i cere să caute un presupus „al doilea har” sau „a doua lucrare a harului”.
Sfințirea — punerea deoparte pentru Dumnezeu — are trei aspecte:
Toți credincioșii adevărați, odată mântuiți, sunt păstrați pentru totdeauna în Hristos, potrivit scopului veșnic al lui Dumnezeu față de cei iubiți de El: datorită harului revărsat prin sângele ispășitor al lui Hristos, naturii darului divin al vieții veșnice, legămintelor neschimbătoare ale lui Dumnezeu și prezenței Duhului Sfânt în ei.
Fiindcă Dumnezeu este Tată sfânt și drept și nu poate trece cu vederea păcatul copiilor Săi, El îi disciplinează cu dragoste când persistă în păcat. Dar El Însuși a luat în mâini mântuirea lor și îi va păstra pentru totdeauna, fără merit omenesc. Dumnezeu nu greșește niciodată și va aduce pe fiecare copil al Său în prezența gloriei Sale, fără pată și transformat după chipul Fiului Său.
Toți cei uniți cu Fiul lui Dumnezeu înviat și înălțat sunt membri ai Bisericii, care este Trupul și Mireasa lui Hristos. Ea a început în ziua Cincizecimii și este distinctă de Israel. Fiecare credincios face parte din Biserică indiferent de apartenența la o anumită comunitate locală de pe pământ.
Toți credincioșii sunt botezați de Duhul într-un singur Trup al lui Hristos — iudei și greci — devenind mădulare unii altora. Ei sunt chemați să păstreze unitatea Duhului în legătura păcii și să fie mai presus de orice diferențe confesionale, iubindu-se cu ardoare dintr-o inimă curată.
Scriptura vorbește despre rânduirea slujitorilor în biserica locală — păstori (bătrâni, presbiteri) și diaconi.
Păstorii sau presbiterii trebuie să conducă și să coordoneze întreaga lucrare a bisericii în lumina învățăturii biblice. Diaconii slujesc sub îndrumarea păstorilor, îngrijindu-se de nevoile materiale imediate ale comunității. Atât păstorii, cât și diaconii trebuie să fie profund dedicați răspândirii Veștii Bune.
Botezul este scufundarea completă a credinciosului în apă, în Numele Tatălui, al Fiului și al Duhului Sfânt. Prin acest act de ascultare, credinciosul își mărturisește public credința în Mântuitorul răstignit, îngropat și înviat. Botezul simbolizează moartea față de păcat, îngroparea vieții vechi și învierea la o viață nouă, trăită prin puterea lui Hristos.
Cina Domnului este un act simbolic de ascultare în care membrii bisericii mănâncă pâine și beau din „rodul viței”, amintindu-și de moartea Mântuitorului și așteptând revenirea Sa.
„A-i învăța pe toate neamurile tot ce a poruncit Hristos” este o însărcinare și o mare onoare pentru fiecare urmaș și pentru fiecare biserică a lui Isus Hristos. Datoria fiecărui creștin este să-i câștige neîncetat pentru Domnul pe cei pierduți din lume. Dragostea credinciosului pentru cei pierduți și eforturile lui de a le vorbi despre Hristos dovedesc că Hristos locuiește cu adevărat în el, căci dorința Sa este „să caute și să mântuiască ce era pierdut”.
Potrivit Scripturii, creștinii trebuie să conștientizeze că tot ceea ce avem ne-a fost încredințat pentru a-L glorifica pe Dumnezeu și pentru a-i ajuta pe alții. Credincioșii sunt chemați să dăruiască cu dragoste, de bunăvoie, constant și generos pentru împlinirea lucrării lui Hristos.
Din Scriptură reiese că principalul mod de susținere a răspândirii Veștii Bune în biserica din primul secol a fost prin zeciuieli și daruri aduse la biserica locală, pentru a sprijini persoane precum Pavel și pentru a oferi ajutor în nevoi speciale, cum ar fi foametea.
„Nu daruri egale, ci sacrificiu egal” Îl binecuvântează pe Domnul nostru și unește membrii bisericii.
Când un credincios cade în păcat și rămâne în el, nu suferă doar el, ci întregul Trup al lui Hristos este afectat. Mai mult, Mântuitorul este întristat, iar reputația bisericii Sale are de suferit. Pentru ca părtășia să rămână curată, este nevoie de sârguință (1 Corinteni 5). Matei 18:15-17 este adevărul pe care trebuie să-l urmăm atunci când un membru al bisericii este prins în păcat și nu dorește să se pocăiască. Împăcarea și restaurarea în părtășie cu Dumnezeu și cu poporul Său reprezintă scopul întregii slujiri.
Foarte puține lucruri pe lume pot fi mai minunate pentru un credincios decât să facă parte dintr-o adunare de credincioși care trăiesc în unitate de inimă și minte și împlinesc voia Tatălui cu bucurie și veselie. Unitatea lor este cheia puterii spirituale și o comoară ce merită apărată cu toate puterile.
Pavel îi dădea păstorului Tit următoarea instrucțiune: „Pe omul eretic, după întâia și a doua mustrare, depărtează-l, știind că un astfel de om s-a pervertit și păcătuiește, fiind singur condamnat” (Tit 3:10-11). Pavel a fost călăuzit de Duhul Sfânt când a scris aceste cuvinte, deoarece gravitatea păcatului de a semăna dezbinare între frați este extremă.
Dorul de restaurare este evident: respingerea trebuie să aibă loc doar după prima sau a doua avertizare. Iar dacă aceste avertizări nu sunt urmate, legăturile de părtășie dintre biserică și un astfel de credincios trebuie rupte. Această ruptură este definitivă dacă credinciosul nu se pocăiește niciodată de păcatul său și temporară dacă în inima lui se naște pocăința.
